Ce aştept eu, în calitate de consultant, de la un partener/decident şi specialist din HR, cu care mi-aş dori să lucrez într-un proiect!

Să-şi aleagă partenerul de lucru (consultantul cu care lucrează şi organizaţia pe care acesta o reprezintă) după ce află: în ce proces de dezvoltare personală este implicat acesta în momentul respectiv? Ce valori personale se reflectă în lecţiile pe care le-a învăţat în acest proces? Cum acest proces şi lecţiile învăţate l-au ajutat să aibă un impact pozitiv mai mare şi mai sustenabil în interiorul organizaţiei pe care o reprezintă? De-a lungul parteneriatului să observ cum decidenţii şi managerii de resurse umane cu care lucrez, sponsorii proiectului, profită de rolul pe care îl au în proiect ca şi o ocazie de dezvoltare personală, de creştere a impactului pe care îl au faţă de stakeholder-ii proiectului (inclusiv faţă de partenerul extern cu care lucrează). Să-şi monitorizeze regulat, într-un mod responsabil, curajos şi creativ propriul progres, ca urmare a oportunităţilor oferite de proiectul care se implementează.

Cine sunt decidenţii şi specialiştii HR, sponsorii şi/sau coordonatorii programelor de personal/organizational development, cu care evit cât mai mult posibil să lucrez:

Pe cei care îşi caută parteneri care le spun ce vor ei să audă şi lucrează pentru aceştia pentru a-i menţine sau chiar a le creşte zona de confort. Pe cei care nu văd în proiect o ocazie pentru propria dezvoltare, nu îşi asumă responsabilitatea implementării schimbărilor necesare şi caută acei furnizori care să nu tulbure apele în nici un fel. Pe cei care îşi manifestă poziţia superioară de „client” în cadrul relaţiei, şi care se manifestă ca şi cum „au ieşit la cumpărături”, „se uită pe la rafturi” şi spun „vreau să facem aşa, pentru că aşa vrea clientul meu intern”.

Am avut mult de pierdut de-a lungul timpului (şi cred că toată lumea implicată), angajându-ne în proiecte în care clienţii ne-au pasat nouă întreaga responsabilitate – nu poţi dansa şi pentru partenerul tău, dacă acesta nu vrea să o facă! Am învăţat însă că ne putem indeplini misiunea, putem fi noi înşine, selectând cu mai multă înţelepciune oportunităţile care apar, punând la baza parteneriatelor principiul co-responsabilităţii. Domeniul educaţiei şi al dezvoltării este unul al relaţiilor de calitate, al responsabilităţii şi al impactului. Acestea sunt motivele pentru care fac ceea ce fac. De-a lungul timpului, am observat că dacă şi partenerii tăi de lucru urmăresc aceleaşi principii – reuşeşti să obţii ceea ce urmăreşti. Nu ai nici o şansă, însă, dacă cei cu care lucrezi, au doar intenţii bune, dar acţiunile lor transpiră opusul: vei ajunge doar un comerciant, care nu face decât să ofere clientului ceea ce acesta îi cere.

Orice organizaţie cu o vechime de peste 5 ani de zile, are deja valorile, sistemele şi procesele organizaţionale formate – fie că acestea sunt mai uşor sau mai greu vizibile. Iar forţa lor este enormă: pot aspira şi atrage în jocul lor, companiile de consultanţă care nu sunt atente sau care nu au principii solide. Orice proiect este precum un dans: ambii parteneri trebuie să-şi ştie şi să-şi execute excelent paşii, astfel ca spectatorii să dorească să revină, să le devină fani si sa contribuie si ei la spectacol!

La fel şi în interacţiunea cu un manager de resurse umane; ambii parteneri trebuie să decidă dacă sunt potriviţi unul pentru celălalt: au aceleaşi valori şi aspiraţii? Ce aşteptari reciproce au? Care sunt lucrurile pe care se pot baza unul pe celălalt? Vor să se bucure de-a lungul proiectului şi de ocazia de a învăţa unul de la celălalt lucruri noi şi de a explora împreună posibilităţile care apar pe neaşteptate? Cred că astfel de întrebări puse la începutul unei colaborări, pot aduce proiectului o energie extraordinară sau le poate spune partenerilor, încă înainte de start, că nu se potrivesc şi ar face împreună un spectacol de calitate îndoielnică!