Articolele Mele (o invitatie la conversatii si dezbateri)

Archive for August 2012

Inapoi la pasii de baza: la aproape 40 de ani invat cum sa invat si cum sa cresc.

leave a comment »

Fiecare sesiune de antrenament este una serioasa. Incalzirea, inainte de a incepe, este obligatorie si de fiecare data, in primele 15 – 20 de minute dupa ce incepem, exersez miscarile de baza. “Iti este frica si din cauza asta faci pasi inapoi. Te retragi, cautand sa castigi timp si ai nevoie de prea mult spatiu si timp ca sa lovesti mingea. Odata ce intri obligat in defensiva si ai abandonat pozitia de echilibru, dureaza putin pana cand vei pierde mingea. Te voi prinde usor pe calcaie si te pot dezechilibra foarte repede” imi spune nea’ Pif, antrenorul meu de tenis de masa. “O luam de la capat si ca sa ramai aproape de masa o sa-ti pun o bariera de care sa nu mai treci. Nu trebuie sa atingi gardul asta” – adauga el, pozitionand un gard usor la aproximativ jumatate de metru de masa si la cativa centimetri in spatele meu. Spatiul de fuga pe care il aveam pana acum a disparut – trebuie sa execut loviturile mai repede, mai precis si sa ma pozitionez mai bine. Urmeaza o noua repriza de cateva sute de schimburi de mingi, iar efortul pe care il fac acum este de cateva ori mai mare. Vreau sa fac o pauza.

Au trecut 12 ani de cand conduc Human Invest, companie de care de training in leadership, dar perioada care a inceput cu anul 2009 a fost poate cea care m-a crescut cel mai mult: tunami-ul care a lovit piata de training, incercarile de a cauta cu incapatanare si singur o solutie de a repune compania pe picioare in anii 2009 – 2010, separarea dupa 10 ani de asociatul meu de business Richard in ianuarie 2010, emotiile puternice incercate cand colegi alaturi de care am construit compania au spus in acesti ani ca a venit timpul sa plece “de-acasa” si sa-si testeze fortele pe cont propriu, toate astea, in paralel cu schimbarea intregului model de business, o integrare mai puternica a companiei in retelele internationale din care facem parte, pierderea si castigarea unor proiecte – sunt momente care mi-au dat ocazia si timpul sa ma intreb acum, la 39 de ani, “cine sunt?”, “ce am facut bine pana acum?”, “ce as putea face diferit?”.

In 2010 am inceput sa invat cum sa fiu ucenic

“Capacitatea de a creste, determina capacitatea de a conduce” spune Ken Blanchard, presedintele companiei cu acelasi nume, din reteaua careia facem si noi parte. “Daca compania pe care eu o conduc ofera programe de dezvoltare a competentelor de leadership, acompaniind indivizii sau organizatiile in procesul lor de crestere, ca sa fim credibili este crucial ca eu sa fiu primul care sa invete cum sa creasca si cum sa se schimbe”, mi-am spus pe la mijlocul lui 2010. “Care sunt lucrurile pe care eu pretind ca le fac bine si care defapt, doar ma plafoneaza? Cine sunt cei in fata carora trebuie sa recunosc ca am multe de invatat de la ei, pentru a accepta sa-mi fie invatatori?” sunt intrebarile care mi l-au scos in cale in 2011 si pe nea Pif, asa cum il cunoaste lumea tenisului de masa.

Pe la mijlocul anilor ’80, dupa ce cativa ani la rand petrecusem aproape zilnic cateva ore pe zi invatand si jucand tenis de masa, am castigat o competitie nationala cu ocazia unui forum al pionierilor. La liceu, in facultate si in primii zece – cincisprezece ani de munca, am jucat mai mult sporadic – multumit insa ca-mi invingeam cu usurinta prietenii si alti adversari ocazionali. Jucam din amintiri, aveam cateva automatisme care functionau tot mai rar (dar imi faceam treaba cu ele), dar efortul si consumul de energie erau din ce in ce mai mari, iar precizia loviturilor din ce in ce mai mica. La una din iesirile la tenis cu prietenii, in care mai mult am baut bere decat am jucat, mi-am pus intrebarea: “oare n-as putea sa ma bucur mai mult de joc daca as apela la un antrenor profesionist de tenis de masa, acum, dupa atat de multi ani?” cel care urma sa-mi devina in scurt timp antrenor, nea’ Pif era intr-o pauza, in spatiul pentru fumatori al salii de tenis de la Semaparc, la care mai mergeam de obicei. Pif e un tip slab, aproape de varsta de 60 de ani si a carui prezenta poate trece cu usurinta neobservata. “Sunteti antrenor?”, l-am intrebat. “Da…” imi raspunse pe un ton neutru si indiferent. “Uite”, ii spun, “am jucat foarte bine tenis cand eram in generala, am castigat chiar un campionat national” i-am spus, “dar as vrea sa mai invat cateva lucruri ca sa ma pot bucura mai mult cand joc”. Primul raspuns al lui m-a surprins: “Te-am vazut deja cum joci – ai invatat singur, nu-i asa?” Cum poate cineva care vorbeste cu mine pentru prima data sa-mi spuna lucrul asta si, in plus, sa concluzioneze, ceea ce era adevarat, ca am invatat singur. “Lucrurile devin serioase!”, mi-am spus. L-am intrebat inca odata, insistand, daca vrea sa-mi predea cateva lectii.

Oferta lui a fost cea care m-a facut sa nu mai stau pe ganduri si a sunt in felul urmator(sunt momente in viata in care nu trebuie sa eziti pentru ca altfel oportunitatea trece atat de repede): “Incepem – dar am niste conditii. Trebuie sa-mi spui ca esti de acord cu ele inainte de pornim la drum: A) urmezi temele, ritmul si programul de antrenament pe care il fac eu, pentru ca trebuie sa ne intoarcem la ABC – ai invatat singur, dorind sa prinzi repede cateva miscari, sa castigi meciuri, ai invatat unele lucruri gresit si nu cunosti fundamentele (ceea ce era adevarat!). B) vii la sala minim de 2 ori pe saptamana a cate 2 ore, daca vrei sa vezi vreun progres. Profesionistii exerseaza in fiecare zi, timp de cateva ore bune – fara acest angajament minim pe care ti-l cer, niciunul din noi nu va avea vreo satisfactie si nu merita sa incepem. C) vei incepe sa joci meciuri pe puncte atunci cand iti spun eu ca e momentul potrivit, pana atunci vom lucra in primul rand sa te dezveti de multe miscari si lovituri pe care le faci gresit – lucru care va lua cam 6 – 9 luni. Dar daca te tii disciplinat de program, vei ajunge sa dai lovituri pe care acum nici macar nu visezi c-ai putea sa le dai – trebuie doar sa ai rabdare si sa nu astepti rezultate prea repede. Multi amatori vin sa-i antrenez, dar renunta repede, in special dupa prima luna – o sa vedem cum va fi si in cazul tau”

Si am inceput antrenamentele in ianuarie 2012. Fiecare sesiune, fiecare observatie de-a mea sau de-a lui, reflecta cine sunt: cum ma misc, cat de rigid sunt, cum respir, cum ma pozitionez fata de masa si de mingea in miscare, cum si cand lovesc mingea, ce blocaje am si cand apar, cum ma adaptez la schimbarile de ritm din joc, ce ma ia pe nepregatite, cand lovesc neglijent, cand intru in defensiva sau cand ma dezechilibrez singur. Fiecare sesiune este o adevarata camera plina de oglinzi care ma ajuta sa-mi construiesc o atitudine mai potrivita si sa-mi modelez fiecare comportament. Fiecare antrenament este un spatiu de crestere de o calitate foarte inalta – un spatiu al onestitatii, in care nu mai pot ascunde nimic si nu mai pot pretinde ca sunt cine nu sunt.

Mai onest si mai increzator cu de mine, cu colegii mei si cu clientii companiei

Schimbarile care au aparut in companie sau in felul in care dezvoltam proiecte alaturi de clientii nostri au venit de la sine, natural – ca urmare a schimbarii atitudinei mele si a unor noi decizii. Modul in care antrenorul meu a contractat procesul de pregatire si cum lucreaza saptamanal cu mine (cu progrese de care sunt foarte mandru pana acum!), incepe sa se regaseasca in felul in care lucrez cu colegii mei sau in felul in care compania lucreaza cu clientii sai: am invatat ca nu e sanatos sa-mi asum ca trebuie sa-mi motivez colegii – nu e sanatos pentru nimeni si nici matur ca eu sa-mi doresc mai mult decat ei sa-si atinga obiectivele la care s-au angajat. La fel si cu clientii (fie ei decidenti sau participanti in salile de curs): le spun onest si direct ca daca vor sa valorifice investitia pe care o fac si sa nu risipeasca resurse de timp, bani, energie si sa fie si dezamagiti cu rezultatele, trebuie ca ei sa-si doreasca in primul rand sa creasca, iar acest lucru se poate vedea foarte usor in nivelul auto-disciplinei in procesele pe care si le asuma: auto-disciplina si responsabilitate in sala de curs, dar mai ales, in perioada de dupa curs, in viata de zi cu zi. Tot de la inceput, le spunem ca ne rezervam dreptul de a initia o intrerupere a contractului si iesi din proiect daca observam ca in felul in care lucram impreuna nu generam valoarea pe care ei o asteapta.

Fie ca suntem CEO, membru in echipa executiva, sot/sotie, team-leader, prim-ministru sau presedinte de tara – prima responsabilitate pe care ne-o cere pozitia si misiunea pe care o avem, este de a sti cum sa crestem. “Leadership-ul incepe prin a ne cunoaste si conduce mai intai pe noi insine. Abia apoi suntem pregatiti sa-i conducem pe altii, sa construim si sa conducem echipe sau o intreaga organizatie”, spune Ken Blanchard. Iar acest lucru ne cere sa invatam, indiferent de varsta, cum sa fim ucenici. Dar multi nu stim cum sa crestem – vrem tehnici simple si rezultate rapide, fara efort sustinut. Este atitudinea pe care o au multi dintre noi si dintre clientii nostri. Si e o atitudine care genereaza superficialitate si risipa (a resurselor noastre, a comunitatilor din care facem parte, a fondurilor structurale pentru care nu ne-am pregatit sa stim cum sa profitam de ele si asa mai departe).

Multi dntre noi suntem inca in momentul in care pretindem ca vrem sa crestem, dar nu ne asumam si efortul real pe care il avem de facut pentru a creste. Vorbim despre schimbarea celorlalti, dar nu incepem cu noi insine. Este intrebarea clasica a participantilor in salile de curs: “Ce am putea face in cazul in care vedem peste tot in jurul nostru managerii directi, CEO, politicieni, directori ai unor institutii publice – ca nu fac ce trebuie facut?”, iar raspunsul meu este de fiecare data “Incepe cu tine. In oricare din rolurile pe care le ai.  Alegeti o autoritate pe care sa nu o mai contesti, careia sa-i incredintezi rolul de a te creste si fii un ucenic responsabil. Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in organizatia ta este poate o atitudine mai constructiva decat sa contesti conducatorii comunitatii din care faci si tu parte. Invata cum sa fii un partener mai responsabil”.

Scriu special acest ultim paragraf al articolului tocmai intors de la un antrenament. Am facut progrese azi, dar nea Pif mi-a spus ca nu trecem “mai departe”. Momentul loviturilor, zona de contact a paletei cu mingea sau coordonarea intre miscarea bratului si a picioarelor – sunt elemente de baza si care-mi cer in continuare multa munca. Il voi axculta si voi face cum spune el. In ianuarie 2013 poate ma inscriu si la o competitie de amatori. Am invatat sa am rabdare si ca trebuie sa stii mai intai tabla inmultirii, inainte de a face ecuatii.

Cred ca pentru generatia mea a venit momentul reintoarcerii la pasii de baza, in special in procesele de invatare: si in viata personala si in cea profesionala. Sunt anii in care invatam cum sa facem curatenie in jurul nostru, care ne sunt adevaratele mize personale, sa aflam cine am devenit si cine dorim sa fim pentru urmatoarele decade, cautam sa aflam cu cine si in ce conditii mergem mai departe sau cum vrem sa contribuim la dezvoltarea comunitatilor din care facem parte.

Realizez in aceasta perioada cum “When the student is ready, the master appears” – nu se mai intampla doar in filme si povesti, iar “be the change you want to see in the world” – nu mai este doar un slogan “cool”. Apele s-au lasat, refluxul a venit, e mai multa liniste si mai putin zgomot, e  parca mai multa rabdare si mai putina foame de actiune, sunt mai multe intrebari, e mai multa confuzie si mai putine raspunsuri sigure si clare. Pana cand sa ne obisnuim cu noua realitate si sa ne intoarcem la obiceiuri pe care le avem intr-o stare de normalitate, avem oportunitatea de a invata cum sa invatam ca sa ne maturizam si sa devenim adulti responsabili. De a invata cum trebuie sa traim ca sa crestem. De a invata de la cei pe care ii contestam cel mai mult si de la cei care ne sunt total diferiti. De a invata cum sa facem lucrurile mai bine si sa ne bucuram de reusite reale.

Articol aparut in numarul din vara lui 2012 al http://www.decatorevista.ro/

Written by Viorel Panaite

August 29, 2012 at 1:48 pm

Publicat în Human Invest