Articolele Mele (o invitatie la conversatii si dezbateri)

In ultimii 2 ani, participantii pe care ii intalnim in salile de training sunt “elevi” din ce in ce mai responsabili! Ce s-a schimbat?

with 5 comments

Se apropie vacanta, au trecut 6 luni din acest an, am tras o linie in ce priveste progresele facute de noul model de business al companiei, facute de colegii mei, de mine personal. Si totusi e ceva in plus fata de perioada 2000 – 2008, ceva care a adus mult oxigen si aer proaspat in jurul nostru: atitudinea participantilor din salile de curs. Par acum mai colaborativi cu facilitatorul si mai dispusi la reflectie sau la exersarea practica a unor abilitati de baza (a asculta, a spune “multumesc”, a pune intrebari, a da feedback, etc). Se asculta mai mult intre ei si nu mai pun sub semnul intrebarii, ca pana nu demult, utilitatea si valoarea in practica a programelor. Vin la sesiuni cu teme personale serioase si cu aspecte pe care ei vor sa si le imbunatateasca – nu pentru ca “au fost trimisi” de sef sau de companie.

Ce s-a schimbat fata de perioada de pana in 2008? Am luat in considerare, mai jos, cateva aspecte care ar putea sta altfel acum:

Maturizarea, odata cu trecerea anilor

Ma uit in salile de curs si … realizez ca sunt alaturi de persoane care nu mai au 25 – 35 de ani, ci 35 – 45 de ani! Zece ani inseamna mult: lectii de viata, experiente bune si proaste, divorturi si o a doua casatorie, demiteri, copii sau parinti care cer un nivel mai mare de responsabilitate, succese si esecuri antreprenoriale, experiente internationale – toate aceste lucruri ne-au facut pe toti sa invatam ce inseamna sa fim prezenti si sa valorificam din plin orice oportunitate de a invata.

“Dar daca s-ar putea sa ma insel?”

Este o expresie pe care nu o vedeam prea des pe fetele participantilor pana cu ceva timp in urma: fiecare era convins de adevarul sau, avea argumente clare si solide, iar punctul sau de vedere trebuia sa fie mai bun decat al oricaruia din sala. Odata cu criza am devenit mai confuzi, ne-a trezit din realitatea clara in care traiam si eram detinatorii celei mai bune solutii, ne-a ajutat sa ne punem intrebari. Atitudine care ne face cu adevarat preocupati sa aflam cum se vad lucrurile si din alta perspectiva, ne face mai atenti, mai flexibili.

Mize personale mai mari

Cei care realizeaza ca se apropie de 40 de ani, realizeaza in acelasi timp ca se apropie de jumatatea vietii lor! Mai au o buna “bucata de zbor”, dar nu suficient “combustibil” pentru a se “intoarce” la punctual de plecare si a o lua cu totul de la capat. Moment in care multi dintre noi isi fac un “midlife review”: Cine sunt acum? Ce am realizat? Ce as putea face diferit? Cine imi propun sa fiu? “Acum ori niciodata!”. Mize mai mari au aparut odata cu criza si in alte dimensiuni: asteptari mai mari atat din partea sefilor, cat si din partea subordonatilor, competitie mai mare pe piata muncii, pozitii de “senior management” din ce in ce mai putine, alte decizii importante de luat la nivel personal. Toate acestea creaza premisele unei atitudini orientate cu adevarat catre invatare si crestere.

Dar oare ce s-a intamplat cu noi, ca si facilitatori, in acesti ultimi ani?

Ma uit la randurile de mai sus si vad, ca intr-o oglinda, ca sunt aceleasi lucruri care s-au schimbat si la noi: am simtit ca au trecut peste 10 ani de experiente, dezamagiri, reusite, esecuri si lectii; ne-am ridicat propriile intrebari si am avut propriile dileme si dubii; ne-am gasit la randul nostru si ne-am apropiat oameni capabili, smeriti, extraordinari, care ne-au aratat cum sa ne intoarcem la “pasii de baza” ai acestei profesii daca vrem sa evoluam – lucrand din greu cu noi insine, pentru a scapa de vechile metehne – atitudini si obiceiuri!

Avem si noi aceleasi mize personale mai mari decat le aveam in urma cu 10 ani: clientii si-au crescut standardele si ne-au provocat astfel sa ni le crestem pe ale noastre – daca vrem sa supravietuim si sa-i avem in continuare parteneri; suntem la “al 2-lea mariaj” cu propria companie – moment in care simti ca, pentru urmatorii 10 – 15 ani, ar trebui sa-ti dovedesti ca ai invatat ceva din primul “mariaj”; sunt din ce in ce mai putine locuri in “liga senioara” a industriei noastre – decidentii responsabili stiu deja in ce domeniu exceleaza fiecare companie de training, dupa ce au avut timp suficient sa le testeze. Si nu mai poti mima cine esti.

In concluzie, vazand cum merg lucrurile, eu mi-am propus sa fiu un elev mai responsabil in urmatorii ani si sa invat urmatorul truc: sa lucrez cu mine si sa-mi cresc propriile standarde pentru a-i avea in jur doar pe participantii care doresc sa lucreze cu ei insisi ca sa si le creasca pe ale lor.

(scris la pensiunea Muntele Rece, Predelut)

Anunțuri

Written by Viorel Panaite

Iulie 9, 2011 la 5:50 pm

5 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Like. M-am regasit in postul tau. Ca antreprenor, ca om de HR, ca persoana. M-ai pus pe ganduri, o sa am ce face in urmatoarele 9 ore pe drum spre Bucuresti :)

    Deia

    Andreia Dimitrescu

    Iulie 13, 2011 at 11:01 am

  2. Interesant articol , dar din punctul meu de vedere este mai degraba un diagnostic al unei boli “de etapa” , decat o apologie a “intelepciunii dobandite odata cu varsta”.
    Din intregul text razbate frica difuza de esec , pentru ca acum avem responsabilitati mai mari , mizele personale sunt altele , iar esecurile si experientele personale ne “soptesc” mereu ca nivelul combustibilului este in scadere si daca vom avea probleme nu vom avea unde ateriza. In schimb, daca ajung la un consens cu ceilalti, in cazul unui esec, vina va fi colectiva si ma pot ascunde mai bine in “multime”.
    Este adevarat ca din 2008 “portavioanele “ pe care poti ateriza sunt mai putine si mai aglomerate, dar noi suntem aici ca sa zburam . Iar zborul inseamna viteza la limita controlului si indemanarea ce provine din experientele trecutului. Multi dintre noi conducem oameni , pe care trebuie sa-i motivam atunci cand le este greu . Cum am putea-o face , daca in noi focul se stinge ?
    Nici mizele nu mi se par mai mari acum decat in trecut .In urma cu 15 ani visul meu suprem era sa am un apartament cu 2 camere. Intre timp am “rezolvat “ probleme mult mai “grele” , pentru ca in prezent, sa ajung la concluzia ca , indiferent de ce am realizat pana acum , este important sa am cate un nou vis (chiar si unul mic), care sa ma anime.
    Asa ca nu reduceti viteza , pentru ca la un moment dat va veti prabusi si s-ar putea sa nu fie niciun “portavion” prin preajma , care sa va salveze .
    Si aveti grija ca rezervorul de vise sa nu fie niciodata gol . Asa veti zbura “ forever”.

    Florin Popa

    Iulie 13, 2011 at 2:27 pm

  3. Ai scris frumos si cu maturitate. De abia astept sa ne revedem si sa povestim despre ce ai scris aici.sa ai o Pana atunci, sa ai o vacanta minunata!

    anne

    Iulie 13, 2011 at 2:45 pm

  4. Gânduri faine :-) atunci Deia!!!

    Viorel Panaite

    Iulie 13, 2011 at 4:28 pm

  5. Merci Anne!! Ne revedem in curând şi povestim!!

    Viorel Panaite

    Iulie 13, 2011 at 4:29 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: